Să fii părinte nu este uşor; această afirmaţie este adânc înrădăcinată în mintea noastră; putem să o etichetăm drept sloganul nostru, al părinţilor. Cu siguranţă fiecare părinte se confruntă cu perioade mai bune sau perioade mai puţin bune în relaţia cu cei mici, cu siguranţă fiecare părinte are propriile incertitudini sau temeri nejustificate, şi am certitudinea că nici un părinte nu a absolvit vreo şcoală care să îl pregătească pentru încercările vieţii de părinte. Consider că fiecare dintre noi a avut acele momente în care s-a trezit cu semne mari de întrebare legate de cele mai simple aspecte din viata copilului: oare să îi pun căciuliţa acum? Oare nu e prea cald? Oare am pus pampersul bine? Dar oare i-am pus pampersul? Mai am pampers? A dormit bine? A mâncat suficient? Oare respiră?

Viaţa de părinte abundă în întrebări de genul acesta, întrebări care intră deja în sfera ridicolului. Atunci când devenim părinţi, nu conştientizăm efectiv ce înseamnă un copil – ştim că este un îngeraş drăgălaş, scumpel – mânca-l-ar mama de draguţ ce este! Într-adevãr, înainte de a deveni părinte ne imaginăm că nu vom mai avea atât de mult timp liber, ne imaginăm că nu vom mai putea dormi atât cât ne dorim, sau că nu vom mai putea sta la televizor în liniște, etc. – din punctul nostru de vedere, noi ne facem conştiincioşi temele – ne pregătim psihic… Dar nu ne aşteptăm niciodată ca al nostru copil – acest îngeraş fără aripi şi aură, să fie un adevărat tsunami care distruge totul în viaţa noastră: somnul, baia, masa, timpul liber, curăţenia, relaţiile, etc.

Noi nu ne naştem părinţi, noi devenim părinţi, şi aici ne confruntăm cu o problemă. Această trecere la stadiul de părinte se face practic pe socoteala celui mic. În concluzie, cel mic este un fel de cobai de laborator pentru noi; degeaba am petrecut cele 9 luni înainte de naştere lecturând şi analizând fel de fel de cărţi sau informaţii de pe internet, acum suntem puşi în faţa unei realităţi dure – ne trezim cu un bebe care este cât se poate de real, un bebe care are necesităţi, debordează de energie şi a cărui stare de bine depinde în mare parte de noi. Noi devenim responsabili pentru Sănătatea, Fericirea, Educaţia, Viitorul acestui îngeraş – numai citind cuvintele anterioare şi deja ţi se pune un nod în gât.  Noi primim o perfecţiune, o minune şi adesea ne întrebăm dacă nu cumva îi afectăm perfecţiunea cu educaţia noastră.

Acest îngeraş pare atât de fragil şi delicat atunci când intră pe drumul vieţii, încât ai emoţii puternice atunci cand îl iei in braţe – eşti stresat să nu cumva să îi provoci vreo durere sau sa îl rupi… adesea soţul meu spunea despre bebeluşi că ar fi asemenea unor cozonaci – atât de mici şi delicaţi sunt.

Pe mãsura ce cresc, îţi sporeşte şi încrederea în calităţile tale de părinte – poate nu eşti cel mai bun tătic sau cea mai bună mămică din lume, dar încerci constant să devii cea mai bună variantã a ta în relaţia cu cel mic; eşti supus unei permanente updatări tocmai din dorinţa de a oferi micuţului o viaţă frumoasă. Înainte de a deveni părinte, îţi imaginezi că nu vei repeta niciodată greşelile părinţilor tăi, că tu vei fi un parinte cool, la curent cu ultimele trenduri în materie de parenting, vei fi mereu într-o stare de zen, nu vei ridica glasul la cel mic, iar armonia va domni în casa voastră – o încântare, ce mai…

Dar, realitatea este diferită, şi aici pot interveni părinţii cu multiplele exemple care mai de care mai elocvente. Cel mai des întâlnit exemplu este cel în care cel mic începe să se dea cu fundul de pământ în supermarket pentru că nu îi cumperi acadeaua sau jucărica preferată – ce faci atunci? Crezi cã dacă îi explici frumos înţelege? Da de unde, mai abitir ţipă şi urlă de parcă vrea sa atragă tuturor atenţia că tu eşti un părinte repetent la capitolul educaţia copilului… Și într-adevãr, cei din jur, adulţii, te „recompensează” cu priviri aspre prin care îţi comunicã – „vezi dacă nu l-ai educat cum trebuie….”

În încheiere, nu e uşor să fii pãrinte, nu primeşti poate aprecieri pentru ceea ce faci, este obositor şi stresant şi nu ştii niciodată dacă e bine ce faci, dar este o etapă minunată din viaţa noastră de adult. Toate râsetele, zâmbetele, îmbrăţişările şi pupicii pe care îi primim de la copii sunt tocmai tratamentul, antidotul recomandat pentru alinarea suferinţelor fizice. Aşadar, cât mai multe îmbrăţişări inocente vă doresc!